News Flash:

Sa spui rugaciunea asta din 11 cuvinte! E de mare ajutor in orice situatie! Ai grija! Secretul: sa nu fie auzita de cel de langa tine!

6 Mai 2019
511 Vizualizari | 0 Comentarii
Newsletter
BZI Live Video Divertisment
Video Monden
Muzica Populara Curs valutar
EUR: 4.7607 RON (-0.0014)
USD: 4.2653 RON (-0.0005)
Horoscop
berbec
taur
gemeni
rac
leu
fecioara
balanta
scorpion
sagetator
capricorn
varsator
pesti

Sa spui rugaciunea asta din 11 cuvinte! E de mare ajutor in orice situatie! Ai grija! Secretul: sa nu fie auzita de cel de langa tine! Rugaciunea lui Iisus trebuie practicata, trebuie spusa, dar sa nu fie auzita de cel de langa noi

Despre rugaciunea mintii in inima

In toate lucrarile Parintilor, in care sunt scrise lucruri de Dumnezeu daruite, mai ales despre rugaciunea mintii cea neincetata – si sunt foarte multe scrieri neptice ale sfintilor mai vechi si mai noi ai Bisericii noastre — cand cineva citeste are anumite greutati de intelegere. Caci la o prima vedere, Parintii scriu lucruri diferite despre aceleasi probleme. Nu sunt in dezacord Sfintii, ci pur si simplu avem de-a face cu o multitudine de daruri; toti incercam, si eu personal am sorbit cartile acestea din primii mei ani, toti urmarim sa citim ceea ce ne framanta mai mult, mai ales cum coboram mintea in inima. Este o situatie deosebit de importanta intre aspectele rugaciunii neincetate, este, am putea spune, centrul, temelia intregii probleme. Ba chiar, daca ar face cineva o cuvantare, ar spune: „mareata, imparateasca pogorare a mintii in inima”, in locul cel mai de taina, dincolo de catapeteasma, acolo unde este tronul sau. Insa, ceea ce ne preocupa pe noi este in ce mod coboara mintea in inima, analitic, detaliat, elemente ce nu sunt descrise in carti. Partial sunt pomenite anumite elemente, chiar multe, dar aceasta nu ofera liniste multora. Si vedem ca dupa cateva parcurgeri ale scrierilor neptice, cei interesati renunta a mai citi si incearca sa aplice finguri rugaciunea mintii si ajung unde ajung. Unii ajung undeva, altii nicaieri, in orice caz crestinul depune un efort azi, incearca ceva. Cel putin exista obiceiul cel bun si traditia repetarii acestei minunate rugaciuni. Dar se naste o nedumerire, probabil si o tristete, pentru faptul ca sunt mentionate in scrieri atatea teme partiale despre rugaciunea mintii si acest moment deosebit de important, nu este mentionat in ce fel vine mintea in inima, cu exactitate matematica, stiintific, adica prin experienta de veacuri a Bisericii. Nu putem vorbi despre o lipsa a literaturii patristice, dimpotriva este ceva ce se arata, ce iese din experienta personala a fiecarui crestin, iar unele elemente nu sunt mentionate tocmai ca nu au fost precedate de experienta corespunzatoare.

Sfantul Ignatie Briancianinov, ce s-a preocupat din tinerete de problema aceasta, in mod sistematic, iar mai tarziu cand a devenit arhiereu al lui Dumnezeu s-a daruit pur si simplu rugaciunii mintii, a ajuns la masurile cele mai inalte, putem spune, ale starilor duhovnicesti si ale contemplatiei; si a scris destul pe tema aceasta. Cand citim lucrarea sa, intelegem ca vorbeste un invatator experimentat intr-ale rugaciunii, precum Sfintii din vechime. Ceea ce insa ne impresioneaza este faptul ca de atatia ani se tot vorbeste si vorbim inca pe aceeasi tema, toti, si cate cuvantari se vor mai auzi si cate carti se vor mai scrie pe aceeasi tema, toate se invart in jurul aceleiasi probleme majore. Si iata incercam sa gasim cu exactitate, toti ne framantam, cum sa reusim acest lucru important: Va cobor mintea in inima? In ce fel? Si daca va cobori, ce va fi in continuare? Framantari si nedumeriri importante.

Un lucru am observat in experienta multor sfinti contemporani: in viata noastra monahala, cel putin in ceasul slujirii, al ascultarilor din viata de zi cu zi, dar si cand ne aflam in sfantul lacas, putem sa ne deprindem cu rugaciunea mintii; cand monahul nu canta la strana si nu citeste, are toata vremea lui pentru a se indeletnici cu rugaciunea, pentru a o face neincetata, fie cand asculta slujba, fie cand se roaga intru sine. Insa mai ales cand face ascultarea ce i-a fost randuita in obste, are ocazia extraordinara ca sa-si preocupe mintea cu rugaciunea, fie cantand incet cu buzele, fie spunand incet rugaciunea, iar trupul lucrand ascultarea.

Caci pentru aceasta am fost plamaditi asa, mintea sa se gandeasca neincetat si sa nu oboseasca gandind; bineinteles, nu ma refer la gandul la cele trupesti, la cele viclene, la gradul inalt primejdios al cugetelor pizmase, ci la cele simple, nevinovate, chiar si la cele bune, si astfel timpul este cheltuit in rugaciune; ma gandesc in acelasi timp la atatea si atatea lucruri ale proniei divine, iar aceasta se numeste inaltare trufasa a mintii. Adica un act mixt are loc, o amestecatura, deoarece am impresia ca teologhisesc cu cugetul, dar in realitate cugetul acesta face ca mintea sa se imprastie; ceva aparent nevinovat inalta mintea cu trufie. Pe de o parte ma gandesc la lucruri serioase, pe de alta acest act nu este rugaciune, nu este ceva desavarsit, in vreme ce starea de rugaciune a mintii este ceva desavarsit.

Ce este rugaciunea? Gand ceea ce ma gandesc tot timpul este Insusi Iisus Hristos. „Dar avem si alte nevoi”. Nu avem nimic impotriva, ci vrem ca in ceasul rugaciunii sa nu se ocupe mintea cu alt cuget. Este lucrul cel mai greu. Nu este insa cu neputinta.

Cati au incercat sa tina bine mintea, aceasta neinfranata minte a omului, sa o tina si mai ales sa o faca nemiscata intru totul, au esuat; caci omeneste este cu neputinta. Aceasta este prima mare experienta a omului. Aspectul acesta de necontrolat al mintii in continua miscare, doar Duhul Sfant il poate face controlabil si nemiscat. Insusi Dumnezeu, Cel care l-a creat pe om si mintea sa, El Insusi cunoaste si tainele omului.

Fireste, mintile cele cazute, adica noi cei ce suntem aici, pe pamant in afara faptului ca trecem printr-un proces complex de crestere, deprinzandu-ne cu o cunoastere mixta, si cea buna si cea rea, si partial am aplicat-o deja, mai mult sau mai putin, trebuie sa intampinam si patimile cele dobandite prin deprinderi si obiceiuri rele inlauntrul monahismului contemporan, patimi ce se nasc si cresc. Lucruri ce nu le stiam, le-am aflat aici, iar lucrul acesta nu e bun. Daca nu luam in serios aceste constatari si nu le taiem cum trebuie, se va intampla precum plantele cataratoare, care daca nu le tai la timp, cresc si sufoca tot in jurul lor si adapostesc si serpi inauntru. Din aceasta pricina spun deseori? Parintii: „sunt corabii ce se scufunda la mal, fara nici un val potrivnic”. Iar aceasta deoarece, acolo, in cala vasului, un vrajmas a deschis o gaura si ca urmare treaga corabie, cu asemenea greutate, s-a scufundat in liniste, s-a dus pe fundul marii. Desi traversase atatea mari, atatea furtuni si a supravietuit, a scapat, iata, inainte de limanul mult dorit s-a scufundat. Atat de usor si de simplu.

Deci, aceste cugete straine ne pot face mare paguba atunci cand suntem in stare de zbucium duhovnicesc sau atunci cand suntem in cea mai sfanta clipa personala, in ceasul rugaciunii, al canonului in chilia noastra, niciodata in alt spatiu. Alt fel de rugaciune facem in sfantul lacas, alt fel de ascultare si cu totul alta rugaciune facem cand suntem singuri in camara sufletului. Fireste ca atunci cand ne aflam in chilia noastra personala lucrurile sunt mai placute fiindca totul in jurul nostru este casnic, plin de caldura sufleteasca, in armonie cu stapanul, cu monahul adica. Astfel trebuie sa vedem ca starea de framantare ne clatina atentia, uneori trec mari perioade de timp si devine un factor stabil ce ne impiedica sa ajungem acolo unde tintim si unde dorim foarte mult si depunem atata si atata efort; adica ne impiedica sa ne unim cu Hristos prin rugaciunea inimii.

Al doilea lucru pe care trebuie sa il retinem este ca si judecarea de sine sa fie sistematica. Sa amintim propriului sine ca este pacatos, cel mai pacatos. In ce masura o credem, si bineinteles ca o credem intr-o oarecare masura, nu lucreaza totdeauna cum ar trebui deoarece trebuie sa ajunga omul la golirea de sine, nu doar sa o spuna, ci sa dobandeasca harisma de a crede este un nimic, ultimul lucru din lumea aceasta. Cum sa intelegem faptul ca atingem aceasta masura sau deja am atins-o? Incetam sa-i judecam pe ceilalti. Traim taina mintii ce a ajuns la smerenia desavarsita, la cunoasterea de sine, la desavarsita judecata de sine. Nu se mai preocupa de aproapele in sensul geloziei si al invidiei. A nu ma mai preocupa de celalalt nu inseamna sa nu mai comunic cu ceilalti, ci cand imi fac rugaciunea mintea mea sa nu se mai invarta in jurul altor persoane. Nici in jurul persoanelor ce ne sunt dragi, nici a persoanelor cu care avem ceva, vreo patima, daca si eu sunt impatimit. Deci, mintea care a ajuns la aceasta stare se indreapta doar spre persoana lui Hristos, nici macar spre Preasfanta Nascatoare, numai spre Hristos.

Daca in ceasul rugaciunii mintea se duce si la alte persoane sfinte, la ceruri, la Maica Domnului, la ingeri, la sfinti, acest lucru este bun dupa Sfantul Nicodim Aghioritul, dar se numeste „contemplare sfanta, gand sfant”. Cand ma voi ruga, nu ma voi gandi la nimic, nici la Dumnezeu nu ma voi gandi. Caci nu pot sa gandesc la Dansul si sa nu creez o anume imagine, iar lucrul acesta este rugaciune imaginara si o resping toti Parintii. Cand ma voi ruga, nu voi gandi. Pur si simplu traim, experiem doua lucruri: atotprezenta lui Hristos si sentimentul adanc al pacatoseniei personale. Aceasta stare trebuie sa o traiasca omul. Pacatosenia proprie sa o traiasca, ca si cum atunci cand se roaga il doare, il doare foarte tare; in timp ce se roaga doare; durerea o are neintrerupt, o experiaza fara sa filosofeze despre durere, pur si simplu doare. Dintele, stomacul, ochiul, oricare madular doare. Omul este insotit de aceasta durere, de nesuferit, sau in orice caz durere foarte mare. Asa trebuie sa fie si sentimentul pacatoseniei, cu deosebirea ca in vremea experierii lui mintea nu mai calatoreste la alte persoane, inceteaza framantarea trufasa si ramane intru sine.

Aceasta o numim „sabbatul duhovnicesc” sau „sabbatul mintii”. A fi in stare de sabbat inseamna ca inceteaza orice fel de cuget legat de alte persoane. Primul fel de cuget legat de aproapele este cugetul trupesc. Cand il judec pe celalalt intr-un fel sau altul, il judec cu cugetul trupesc, dar in acelasi mod gandesc si ceilalti despre noi; caci demonii intra si ies neincetat, influentandu-ne. Cand omul isi insuseste lupta de care aminteam, acest cuget care este oprit primul este cugetul trupesc; adica fie ca nu mai cuget cu viclenie si trupeste cu privire la nici o persoana, fie ca nu scandalizez pe nimeni cu cugetele mele. In consecinta inceteaza invidia. Intre gelozie si invidie, ca o combinatie acestora doua, este osandirea aproapelui, cu gura si mintea, iar aceasta patima trebuie sa o prevenim din timp. Cand vor inceta acestea insa cu adevarat, vine in cuget foarte fin legat de ceilalti, nu cumva sa fie jignit egoismul nostru cel ascuns bine si care nu e inca tamaduit, zace undeva intr-o letargie nevindecata. Daca si acest gand va fi scuturat si curatat, atunci cred ca cugetul nostru este liber si curat gata sa se ocupe doar cu pomenirea numelui lui Hristos, fara sa fie controlat mereu de ceea ce numim „vamuirea cugetelor”. Ce inseamna aceasta vamuire? Demonii incearca sa ne controleze fiecare cuget; astfel, fiecare cuget ce ne impiedica lucrarea rugaciunii si devine amestecat in ceasul rugaciunii (si strain si al meu propriu), este pentru noi o „vamuire”, adica un control strain.

Este cunoscut faptul ca felul rugaciunii noastre este urmarit cu atentie, printr-o lucrare tainica, de catre vrajmasii nostri, nu numai de ingeri si de sfinti. Au aceasta posibilitate, fiindca duhurile pot urmari ceea ce se petrece in duh. Daca eu fac ceva material nu ii intereseaza prea mult; demonii au ochi spirituali si vad cele in duh si numai acestea ii preocupa. Noi avem atitea lucruri de care ne preocupam si le poftim, insa demonii nu sunt interesati sau atrasi de material, nici nu poftesc, nici nu inseteaza (in sens material), nici nu infometeaza, nici nu doresc ceva ce este material. Niciodata! Este impresionant acest lucru, demonii se preocupa si urmaresc fara intrerupere si ezitare tot ceea ce gandeste si face mintea, in continuu!

Aceasta este „slujba” demonilor, sa se gandeasca. Cum au perceput ca mintea a inceput sa spuna „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieste-ma!”, este anuntata mobilizarea generala. „Trebuie sa fie oprita! aceasta miscare a mintii, sa se opreasca!” Iar cand mintea aluneca si incepe sa se preocupe cu altceva, inceteaza razboiul si zic demonii „e in regula, altceva face mintea, exista posibilitatea sa castigam batalia”. Din nou facem adunarea mintii, iarasi incepem starea de trezvie a sufletului, a mintii – si atentie – cand incepe iar rugaciunea curata, incepe iar contra-ofensiva vrajmasului.

Deci, dupa multa vorba va intelege omul (de fapt prin experiere va intelege) ca nu poate prin puteri proprii sa faca mintea sa se coboare in inima. Insa, o insusire importanta a mintii este ca, atunci cand „prinde” ceva, daca a prins-o si a tinut-o bine, cu tarie, o va cobori in inima; aceasta este miscarea fireasca a mintii, tine cu tarie ceea ce a primit si apoi o pune in camara cea de taina, adica in inima. Acolo este asezarea ei dupa fire. Iar la randuieli, inima va tine acel lucru legat inlauntru pana cand va vrea omul sa il schimbe cu o interventie duhovniceasca, cu un transplant duhovnicesc.

Astfel, dupa multa, multa vorbaraie despre rugaciune, vreme de multi ani, intelegem ceea ce scria Sfantul Siluan Athonitul, faptul ca numai Sfantul Duh are puterea de a muta mintea de acolo unde se afla (se refera la energia, lucrarea mintii), din creier in adancul inimii si mai exact in partea de sus a inimii ce este esenta mintii. Pentru a se uni aceste elemente este nevoie de o traire de ani si ani in Duhul Sfant. Nu putem omeneste, oricat am dori, oricat am iubi, caci incercarea ne duce pana la limitele umanului. Incercarea de care vorbim noi este lucru dumnezeiesc. Cele omenesti sunt omenesti; doar Duhul Sfant poate cobori mintea in inima. Am auzit nedumeririle multor parinti: „Cand va cobori Sfantul Duh mintea noastra in inima?”, „O, va cobori vreodata?”, „Ce semn se arata in vremea noastra pentru a se intampla aceasta?”, „Iar daca nu se coboara mintea in inima, nu ne vom mantui?”, „Vor merge in Rai doar cei ce au atins nepatimirea?”.

In loc de raspuns, trebuie sa spunem ceea ce am fost invatati de parintii nostri duhovnicesti: sa lucram noi judecata si cunostinta de sine, sa ne facem ascultarile din toata inima, sa nu ne mustre constiinta pentru vreo datorie neplatita, pentru datoria noastra fata de Hristos. Caci aceasta este rasplata noastra zilnica, sa ne facem ascultarea randuita noua. Este o floare, un, dar personal zilnic trimis la tronul lui Hristos. O facem prin propria noastra vointa, nu ne obliga nimeni sa o facem; din iubire o facem si cu multa bucurie. Dumnezeu nu vrea cantitativ, atata sau atata rugaciune din partea noastra, vrea bucuria noastra si libertatea noastra, pentru a face lucrurile cu usurinta si fara incordare, dar cu responsabilitatea noastra si, cum am spus, cu multa bucurie. Aceasta cauta Hristos la noi si aceasta o va cantari corespunzator.

Insa cand vede si incercarea noastra deosebita, vrerea noastra de a taia si cugetele cele vatamatoare si nefolositoare, precum si gandurile cele bune, ce inseamna o mare osteneala si multi ani de osteneala, atunci incepe incet-incet insusi Duhul Sfant sa trimita intarire mintii, adica treptat, rugaciunea cea cu buzele este absorbita de minte si incepe mintea singura, inteligibil, in duh adica, si cu usurinta sa spuna rugaciunea neincetata a mintii. Si cand ne aflam la ascultare, si cand ne aflam in Biserica si cand suntem la chilie. Precum spun si Parintii, in orice stare de rugaciune vei ajunge, fie in stare de rugaciune curata a inimii, fie in starea de rugaciune doar cu buzele important este sa nu o opresti niciodata! Este si un fel de a ne smeri. Caci zic unii: „inca esti in stadiul de rugaciune cu buzele, parinte, dupa atatia ani?”. A, de aceea eu nu te-am vazut rugandu-te neincetat. Acum, zice unul ca acesta „noi suntem la starea de rugaciune curata a inimii, cea cu buzele este doar pentru incepatori”. Iar dupa ceva ani, vezi ca unul ca acesta paraseste manastirea pentru a iesi in lume si a propovadui rugaciunea neincetata familiei pe care si-o va fi intemeiat.

Rugaciunea lui Iisus trebuie practicata, trebuie spusa, dar sa nu fie auzita de cel de langa noi, trebuie spusa cu smerenie. Iar aceasta ii da o alta culoare, este o alta floare cu aroma specifica. Nu il preocupa pe demon daca floarea noastra are o culoare frumoasa, daca are chip frumos, daca are o forma deosebita, ci il intereseaza daca are mireasma pe care el vrea sa o miroasa. Iar pentru ca demonul este numai si numai mandrie, orice facem fara smerenie nu il intereseaza, in timp ce orice se face doar cu smerenie il percepe imediat. Il arde lucrul acela si de aceea isi concentreaza toate puterile, cere ajutorul celorlalte cete diavolesti, numai si numai pentru a nu continua lucrarea noastra cu smerenie, fie pentru a o opri, fie pentru a o deturna in trufie. Una din doua trebuie sa reuseasca. De obicei cei mai multi cad in capcana continuarii lucrarii zise spirituala, dar cu trufie. Asa ca, tot vrajmasul este cel care castiga; de aceea de multe ori ducem lupta noastra duhovniceasca si nu vedem vreo impotrivire in duh, caci nu il preocupa, nici nu il deranjeaza sa spunem rugaciunea cutare sau rugaciunea cutare, daca o facem cu mandrie, caci daca vede ca nu avem smerenie, sta linistit. Noi, insa, cum vom intelege ca am ajuns sa facem lucrarea cu smerenie? Cand in lucrarea noastra vom intalni o impotrivire in duh foarte puternica, foarte mare. E o contra la contra. Dificultatea si greutatile acestea continue sunt darul cel mare; noi ne rugam intru smerenie, ne aflam pe drumul cel bun.

In acest mod, Duhul cel Sfant va cobori mintea in inima, iar singurul lucru pe care noi il putem face, in toata viata noastra, este sa dam acest accept si sa spunem necontenit atatea si atatea rugaciuni. Celelalte sa le lasam in grija lui Hristos, El sa le randuiasca; noi vom face cu toata inima ceea ce am fost invatati, ceea ce suntem necontenit invatati, iar Duhul Sfant, Care pe toate le cunoaste ca facator si ziditor al nostru, ne va da darul acesta.

Parintii din Sfantul Munte invatau: „Daca omul nu va ajunge la rugaciunea curata a inimii, aceasta nu inseamna ca nu se va mantui; nu este aceasta telul ostenelii omului”. Caci in Casa Tatalui Celui ceresc sunt multe incaperi, sunt multe situatii ale sufletelor mantuite. Dar este cu putinta ca toti crestinii ortodocsi, daca aplica sfaturile fundamentale ale vietii duhovnicesti, sa ajunga toti la aceeasi masura. Acesta este lucrul extraordinar, caci la Sfantul Botez, Duhul Sfant daruieste tuturor acelasi dar. Darul intreg, adica ceea ce da Dumnezeu, il da tuturor oamenilor fara exceptie. Iar in continuare, libera alegere este aceea care arata darul, in ce masura si la ce inaltime se afla.

Sa ne acopere Hristos al nostru, fratilor, cu harul Sau, sa zicem cat este cu putinta rugaciunea Sa cu smerenie si sa avem toata nadejdea noastra intru Dansul ca ne va lua langa Sine in imparatia Lui. Amin.

Efrem ieromonahul, staretul Schitului Vatopedin Sfantul Apostol Andrei

Extras din „Cuvinte simple din Sfantul Munte”, trad. din limba greaca Pr. dr. Constantin Petrache, Ed. Egumenita, Galati, 2012, pag. 127-139

Daca ti-a placut articolul, te asteptam si pe pagina de Facebook. Avem si Instagram.

rugaciune scurta rugaciunea inimii
Distribuie:  

Realitatea.net

Din aceeasi categorie

Mica publicitate

© 2019 - Wow.BZI - Toate drepturile rezervate
Page time :0.1957 (s) | 23 queries | Mysql time :0.041096 (s)